Uită-te în ochii mei cu tandrețe și iubire [articol premiat în cadrul concursului ASPTMR]

Uită-te în ochii mei cu tandrețe și iubire [articol premiat în cadrul concursului ASPTMR]

Cele mai frumoase momente de tandrețe și pură iubire sunt atunci când suntem noi înșine, în momentul prezent. Glumim, ne tachinăm în joacă, spunem povești, făurim vise, ne bucurăm și ne jucăm precum doi copii care descoperă ceva minunat. Apoi, dintr-odată, decidem că vrem să fim oameni mari, să muncim, să avem o carieră de top intr-o companie mare … însă, tot ceea ce reușim să facem este să ne ascundem după diplome, funcții și poziții manageriale, uitând de copilul din noi și de tot ce i-am promis în acele timpuri: vom face totul pentru a fi fericit și iubit.

Mă plimbam pe străzile Bucureștiului, pe străduțele liniștite și slab luminate din orașul vechi, fără să știu exact ce și de ce, doar căutând să evadez din regulile reci și dure ale unei lumii corporatiste, căreia nu-i mai înțelegeam sensul și menirea.

Concurs ASPTMR Uita te in ochii mei - Uită-te în ochii mei cu tandrețe și iubire [articol premiat în cadrul concursului ASPTMR]
Uită-te în ochii mei cu tandrețe și iubire

La un moment dat, din mulțimea tăcută și monotonă de trecători care trecea pe lângă mine, ceva mi-a atras atenția: o față familiară și doi ochi frumoși și luminoși, pe care îi știam de undeva, dar nu mai țineam minte de unde și de când. Preț de o secundă, am amuțit de uimire, căutând să-mi aduc aminte unde am mai văzut privirea acea catifelată și inocentă, ca de căprioară.

În momentul următor, timpul și-a dilatat prezența cu un hohot de lumină și cu un zâmbet larg, am strigat-o pe nume:

– Kara!

Parcă o văd și acum, s-a întors, s-a uitat fix în ochii mei și, cu bucurie și uimire în glas, mi-a răspuns:

– Jack! De mult timp nu mi-a mai zis cineva așa. Ce bine îmi pare să te văd!

Da, e ea, Kara! Câteva secunde mai târziu m-am uitat la chipul ei și nu-mi venea să cred: părea mult mai tânără decât vârsta pe care știam că o avea. Dacă pe față mea ridurile de la ochii și-au făcut deja apariția, iar firele de păr alb atrag ostentativ atenția, Kara avea același ten catifelat și luminos, ochii îi erau veseli și strălucitori, iar când zâmbea, o cută discretă, în colțul gurii, îi dădea un aer rafinat de înțelepciune și libertate.

– Kara, arăți excelent, i-am spus eu. Cum reușești?

– Nu a fost întotdeauna așa, mi-a răspuns Kara. Văzându-mi mirarea, a continuat: Uite, Jack, eu locuiesc la două străduțe de aici. Hai să bem un ceai și să povestim mai multe. Mă bucur să te revăd și aș vrea să știu ce-ai făcut în toți acești ani de când nu ne-am văzut. Tot cu călătoriile pe mare și expedițiile în munți te ocupi?

Din vorbă în vorbă, am ajuns în dreptul casei în care locuiește Kara, o casă nu foarte mare, dar cochetă și bine întreținută. Am intrat și am fost surprins de un decor și aranjament extrem de simplu și minimalist, cu puține lucruri, dar toate aranjate cu gust și cu multă grijă și atenție. O atmosferă caldă, luminoasă, liberă, chiar zen, aș putea zice.

Kara s-a dus în bucătărie și s-a întors cu o tavă pe care erau două cești pentru ceai, un vas cu apă fierbinte, o cutie cu frunzulițe de ceai verde Matcha. Cu mișcări fine și elegante, desprinse parcă dintr-un ritual antic din Țara Soarelui Răsare, a turnat apa fierbinte peste frunzulițe de ceai din fiecare ceașcă și m-a îndemnat să servesc. Atunci, am observat un tic pe care nu-l văzusem până atunci la ea: discret, cu un șervețel, își acoperea gura și nasul, mai ales când îmi vorbea.

Am sorbit, încet, ceaiul fierbinte, așteptând – cu nerăbdare – să înceapă să-mi spună povestea vieții ei de până acum. În liniștea care s-a lăsat în încăpere, parcă și sufletele noastre s-au liniștit și armonizat cu tot decorul luminos și ambianța caldă a încăperii. Era suficient să mă uit la ea și să-mi dau seamă că a trecut printr-o transformare profundă, ca urmare a unor evenimente care au avut loc în viață ei și despre care încă nu știam nimic.

Am respectat toată această stare de liniște și de armonie care s-a instalat între noi în timp ce serveam ceaiul și mi-am stăpânit impulsul de a fi curios și de a afla mai multe, înainte de a-mi povesti Kara. Știam că îmi va spune, pe larg, când voi fi pregătit să aflu și să înțeleg.

Tăcerea, am descoperit, este ceva pe care îl poți realmente auzi. Haruki Murakami

La un moment dat, a întrerupt tăcerea cu un tușit ușor, după care, a început să povestească.

– Totul s-a întâmplat acum aproape 3 ani, în ziua în care urma să-mi sărbătoresc aniversarea zilei de naștere. La serviciu am avut mult de lucru și toate schimbările în companie m-au dat peste cap. Conducerea se schimba foarte des, odată la 6 luni, bugetul mi-a fost limitat, a trebuit să ne mutăm într-un birou mai mic, în care simțeam că nu am spațiu suficient și nu pot să respir normal.

Oricât de mult munceam, aveam impresia că este inutil și nimănui nu-i păsa de expertiza și de implicarea mea. Mă simțeam tot mai obosită, mă enervam din orice și eram furioasă, simțeam că viață mea era lipsită de bucurii și că nu mai are sens. M-am închis în mine și m-am izolat de ceilalți, am ridicat un zid de piatră în față mea, crezând că în acest mod mă protejez și îmi protejez viața.

A făcut o pauză de 30 de secunde, după care a continuat:

– Mai răcisem și până atunci am mai avut câteva bronșite. Însă, acum totul a debutat diferit: mă simțeam mereu obosită, noaptea nu puteam să dorm și aveam dureri în dreptul pieptului, am început să pierd rapid în greutate. Apoi, febră prelungită și o tuse cu expectorație, de care nu reușeam să scap. Ambițioasă, cum mă știi, am zis că e doar o simplă răceală și pot să o duc pe picioare. Sau, măcar, să o țin sub control până de ziua mea. Însă, n-a fost să fie așa. Chiar în ziua în care am împlinit 30 de ani, am avut o criză puternică, cu temperatură mare, scuipat cu sânge și o oboseală care mă sfârșea. Atunci, frica de moarte mi-a invadat gândurile și era atât de prezentă, încă nici nu știu cum am ajuns la Urgențe.

Am făcut ochii mari, aproape mirați. O știam o persoană veselă, care iubea viața și iubea să se distreze, nu concepea și nu vroia să audă deloc cuvântul boală. Cum și de ce s-au schimbat toate astea?

– La Urgențe, mi-au făcut un consult rapid, apoi m-au trimis să fac o radiografie și câteva analize, printre care și analiza sputei. Răspunsul a venit repede și sigur: tuberculoză. Am rămas blocată când am auzit așa ceva și mi s-a părut nedrept și incorect să mi se întâmple tocmai mie. Nu știam ce este această boală, însă în capul meu se repetau doar gânduri triste și cuvintele “izolare”, “moarte”, “pericol”, “victima”. În momentul acela am simțit opresiune și parcă ceva sau cineva nu mă lasă se respir și să exist. Aș fi vrut să mă răzbun pe cineva, dar, pe cine și pe ce? Cine era vinovat de tot ceea ce mi se întâmplă?

În același timp, mă simțeam abandonată, aveam impresia acută că îmi pierd resursele materiale și financiare, cariera pe care o construisem până atunci. Nici în relații nu stăteam prea bine: divorțasem de mai bine de 2 ani și nici nu mai vroiam să mai aud de alte relații sau prietenii.

S-a ridicat și a luat de pe birou o broșură și câteva cărți, după care a continuat să îmi povestească:

– După cum mă știi, nu mi-a plăcut niciodată ideea de a fi bolnavă și de a sta la pat, prin spitale. De data asta, mi s-a întâmplat chiar mie, și într-un mod care pare halucinant: la izolare. Am avut noroc că am primit multe informații despre boală, despre modul în care se transmite, care sunt opțiunile de tratament și când știu că sunt vindecată.

Da, pentru că tuberculoza este o boală contagioasă, produsă de care o bacterie, bacilul Koch, și care se transmite prin aerul respirat. Fii liniștit, acum sunt sănătoasă și vindecată, iar TBC-ul nu se transmite dacă folosim aceeași farfurie, aceleași haine sau obiecte.

Această ultima afirmație a Karei m-a ajutat să mă relaxez, pentru că, recunosc, nici eu nu știam mai nimic despre această boală … până atunci. Am întrebat, atunci:

– Și, spune-mi, cum a decurs vindecarea pentru tine? E o boală grea? Cum te simți acum?

Kara a zâmbit ușor și am simțit că parcă de-abia aștepta să-mi povestească și să mi se destanuie, ca unui vechi prieten.

– Sunt mai multe tipuri de tuberculoză, a spus Kara, în continuare. Dacă vrei să afli mai multe, poți citi din broșura asta, “Tuberculoza de vindecă”, pe care am promit-o de la ASPTMR – Asociația pentru Sprijinirea Pacienților cu Tuberculoză Multidrog Rezistentă.

Eu am avut o formă de tuberculoză contagioasă și a trebuit să stau la izolare aproape 3 luni. Am urmat un tratament medicamentos foarte strict. Am avut nevoie de asistență medicală, pentru că sistemul meu imunitar era la pământ, iar medicamentele pe care le luam îmi provocau tot felul de efecte secundare, unele destul de greu de suportat. La început aveam dureri de cap insuportabile, amețeală și greață. Uneori, nu puteam să mănânc și vomitam orice înghițeam.

Dar, cel mai greu mi-a fost să suport durerile articulare și picioarele umflate. Noapte, nu puteam dormi din cauza durerilor, iar ziua, era un chin pentru mine. Mă mișcam foarte greu, din cauza picioarelor umflate, nu suportăm să văd pe nimeni, să comunic cu cineva, să vorbesc. M-am izolat de ceilalți, dar m-am izolat și de mine, evitând, astfel, să las să între în mine ideile și informațiile noi, atitudinile pozitive.

Asta, până într-o seară, când am auzit o melodie la radio care mi-a adus aminte de vremurile de altădată, pline de tandrețe, romantism, vise … “Lady în red”, cântată de Chris de Burgh. Unde e prințesa de altădată? Ce s-a întâmplat cu ea și cu visele ei? Cu viața ei?

Pentru prima dată, după mulți ani, am plâns. Am plâns mult, parcă pentru toți anii în care nu mi-am dat voie să mă exprim și să fiu eu. Am plâns și mi-am cerut iertare, mie și copilului interior, pe care l-am respins și izolat atâta vreme de timp. Mi-am dat voie să plâng, să fiu vulnerabilă, să fiu eu și … am cântat, de fapt, a fost mai mult mult un murmur ușor, venit din străfundul pieptului. E ceea ce se i se mai spune și cântecul inimii, după cum am aflat mai târziu. Atunci a început vindecarea mea.

Kara s-a oprit din povestit și am tăcut și eu, cu respect și admirație pentru puterea ei interioară și pentru lupta pe care a dus-o. Deși, eu nu am trăit o asemenea experiență, am văzut în față mea un suflet delicat și frumos, care a cărat mult timp, cu ea, sentimente amare, și care și-a ascuns emoțiile și trăirile în spatele mormanelor de hârtii și de extra muncă.

M-am ridicat de pe locul care stăteam și m-am dus către ea, îmbrățișând-o ușor, cu un gest blând de protecție. Aș fi vrut să fi fost lângă ea și să o ajut să treacă mai ușor de acele momente. Dar, oare, mi-ar fi permis?

– Din fericire – și-a continuat Kara povestirea – am avut o formă ușoară de tuberculoză contagioasă. Tuberculoza este o boală gravă și mulți se tem de ea, pentru că nu o înțeleg. Nediagnosticată la timp și netratată corespunzător, boala se poate transforma în tuberculoză rezistentă la tratament (TB multi-drog rezistentă, prescurtat TB-MDR) sau extrem de rezistentă la tratament (TB extensiv rezistentă, prescurtat TB-XDR), afecțiuni extrem de grave, greu curabile, care necesită perioade lungi de spitalizare și tratament administrat pentru cel puțin doi ani.

Persoanele cu TB sunt în cele mai multe cazuri stigmatizate, discriminate la nivelul serviciilor medicale, școlii, comunității, confruntându-se cu mari probleme de intergare socială și profesională. De aceea, diferit față de alte afecțiuni, pacienții cu TB și TB-MDR de regulă se izolează și nu vorbesc despre problemele lor.

TBC-MDR/XDR se răspândește la fel ca alte tipuri de tuberculoză, adică prin aer, de la o persoană bolnavă. Te poți vindeca de tuberculoză rezistentă, dar un tratament durează mai mult, chiar și doi ani, iar medicamentele folosite au efecte secundare neplăcute și dure asupra corpului. 

Partea pozitivă a bolii și suferinței mele este faptul că m-am redescoperit pe mine insami, copilul interior, și am învățat să reintru în contact cu esența mea divină. Am învățat să fiu mai puțin aspră cu mine, să mă port cu blândețe și tandrețe, să-mi spun:

Te iubesc, te respect, am încredere în tine.

Am învățat să trăiesc momentul prezent, să mă bucur de soare, de natură, de aerul pe care îl respir și să nu îmi mai fie frică de moarte sau de faptul că cineva ar vrea să îmi facă rău. Nu mai doresc să fiu în conflict cu viață și să mai pun presiune asupra mea, cu tot felul de obiective și dorințe egoiste. Acum, am învățat să respir liber, curat, să fiu deschisă către viață, în toată unitatea și diversitatea ei și să înțeleg și să accept că este de ajuns, pentru orice și oricine.

Mă iubesc și mă aprob pe mine însămi. De aceea, îmi creez o lume fericită și senină în care îmi place să trăiesc și să locuiesc, a încheiat Kara povestea ei de viață, uitându-se cu un zâmbet larg și luminos către fereastră.

Privind în încăpere, am realizat că și spațiul reflectă aceeași gândire și trăire plină de iubire și de armonie. Am privit-o în ochii, cu tandrețe și cu iubire, și i-am spus:

– Ești o ființă minunată, Kara, așa cum te știam dintotdeauna. Îți mulțumesc pentru că mi-ai povestit aceste lucruri și m-ai ajutat să înțeleg boala și suferința cauzată și din altă perspectivă. Ești o persoană puternică, corectă, luptătoare, și te admir și te respect pentru asta.

Kara mi-a zâmbit și mi-a mulțumit. Am văzut cum chipul ei se umple de bucurie și lumină, iar ochii au devenit parcă mai strălucitori și plini de viață.

Atunci când te iubești pe tine și pe sinele tău divin, sigur nu vei afecta pe nimeni, pentru că ești în contact cu tot și cu toate, iar toate alegerile pe care le faci sunt pentru binele tău și binele universal suprem. Așa cum te iubești și te accepți, poți creea o lume pașnică și plină de bucurie, în care să trăiești și să locuiești fără teamă, presiune și alte constrângeri.

Articol scris de Cristina Carmen Dascălu, 10 mai 2017
  • Articolul „Uită-te în ochii mei cu tandrețe și iubire” a fost scris pentru a participa în concursul organizat de către Asociaţia pentru Sprijinirea Pacienţilor cu Tuberculoză Multidrog Rezistentă – ASPTMR.
  • ASPTMR a fost fondată în anul 2011 ca organizație non-guvernamentală, non-profit. Principala activitate este concentrarea pe nevoile pacienților cu TB și TB-MDR: reprezentarea lor în fața autorităților.
  • ASPTMR promovează și susține prin intermediul cooperării dreptul la îngrijire medicală, la protecție socială pentru toți pacienții cu tuberculoză și o educație de înaltă calitate a populației generale în vederea eradicării tuberculozei.
  • Articolul „Uită-te în ochii mei cu tandrețe și iubire” a fost premiat cu DIPLOMĂ DE EXCELENȚĂ în cadrul concursului „Priveşte-mă prin ochii mei!“, ediţia a II-a, 26 septembrie 2017, Bucureşti concurs jurnalistic realizat de ASPTMR și desfășurat sub egida Administrației Prezidențiale. O diplomă care confirmă implicarea într-un proiect de jurnalism cu maximă importanţă în domeniul social şi al sănătăţii publice.
ASPTMR Uita te in ochii mei - Uită-te în ochii mei cu tandrețe și iubire [articol premiat în cadrul concursului ASPTMR]
O persoană corect informată este un om puternic și îi cresc mult șansele să-și rezolve problemele. – ASPTMR

2 comentarii la „Uită-te în ochii mei cu tandrețe și iubire [articol premiat în cadrul concursului ASPTMR]

    • Sunt multe interviuri si povestiri reale despre oamenii care s-au vindecat de tuberculoza. Unele le-am citit, altele le-am auzit chiar de la persoanelor care au invins aceasta teribila boala. Nu este usor sa vorbesti despre aceasta boala. Cu toate acestea sunt persoane care se implica in actiuni de constientizare si educare a comunitatiii. Cum este jurnalista si Paula Rusu, moderatorul evenimentului, ea însăși fosta pacienta cu tuberculoza. Multumesc pentru comentariu!

Lasă un comentariu